Sclavia pe plantațiile de cafea – o istorie adevărată (2) De la începuturile sale obscure din Africa de Est a secolului al XV-lea unde era folosită ca un stimulent al devotamentului religios, cafeaua a devenit o marfă imperială, produsă de ţări tropicale sărace şi consumate de cele temperat continentale și bogate. De-a lungul secolelor, influenţa cafelei în creşterea capitalismului şi a instituţiilor sale a fost enormă. Revoluţiile de odinioară au fost puse la cale în cafenele, la fel și falsificarea alianţelor comerciale, formarea societăţilor secrete, iar politica și arta au fost dezbătute la nesfârşit. Insă există un lucru despre care poate că nu s-a vorbit prea mult: sclavia de pe plantațiile de cafea reprezintă una dintre cele mai mari “rușini” a industriei de cafea. E adevărat, s-a întâmplat de mult, însă Sclavia îndurată de o mulțime de oameni nu este o invenție, ci un adevăr care face parte din istoria cafelei. Continuăm serialul nostru cu un episod dedicat sclaviei de pe plantațiile de cafea din Brazilia, locul unde s-au întâmplat multe tragedii în numele cafelei. Brazilia Prima plantație de cafea a apărut în Brazilia (fostă colonie portugheză) în anul 1727, când locotenent-colonelul Francisco de Melo Palheta făcea contrabandă cu semințe din Guyana Franceză, în mare parte încă din plasma de germeni adusă original din Yemen la Batavia. În anii 1800, recolta Braziliei transforma deja cafeaua din răsfățul elitei într-o băutură pentru mase. Până la abolirea sclaviei din 1888, Brazilia, care asemenea majorității țărilor cultiva cafeaua ca pe un bun comercial, se baza foarte mult pe munca sclavilor din Africa pentru a își putea menține plantațiile viabile. Succesul cafelei din Europa secolului al XVII-lea s-a dezvoltat în paralel cu obiceiul răspândit pe întreg continentul în perioada Războiului de 30 de Ani (1618–1648), și anume acela de a fuma tutun. De-alungul celor patru secole de implicare portugheză în comerţul cu sclavi din Atlantic, în coloniile europene din America au fost transportați un număr estimativ de 10-15 milioane de africani. Dintre aceștia, peste 3.5 milioane au fost aduși în Brazilia, mulți dintre ei sosind după creşterea industriei de cafea înregistrată la mijlocul secolului al XIX-lea. Primii africani au fost aduși pe coasta de nord-est a Braziliei în 1538. Decizia de a exploata importul de muncă neagră, neplătită, a fost încurajată parțial, ca răspuns la Bula Papală din 1537, care interzicea înrobirea ‘indienilor’ băștinași (deși foarte curând aceasta urmând să fie total încălcată), și parțial datorită constituției mai robuste a africanilor, a imunității lor mai ridicate care puse în balanță cu bolile omului alb și condițiile grele de muncă fizică într-un mediu tropical, i-au făcut pe aceștia mai potriviți pentru sclavie decât ar fi fost nativii. În plus, portughezii erau de mult familiarizați cu africanii pe post de sclavi. Deși în această țară fermele de sclavi au fost inițiate datorită producției și comercializării zahărului, prezența cafelei a jucat un rol la fel de important în instaurarea sclaviei din Brazilia. Ca și în Cuba, când cafeaua a ajuns pentru prima dată în Brazilia, fermierii au fost foarte încântați, în special datorită faptului că producția de cafea necesita pământ și utilaje mai puține. În 1870, în Brazilia, unele ferme de cafea aveau aproximativ 10 sclavi fiecare, în funcție de dimensiunea plantației. Proprietatea de sclavi a crescut o dată cu expansiunea producției de cafea. Producția de cafea s-a extins în special în zonele în curs de dezvoltare. Cultivarea cafelei a fost acuzată că ar fi contribuit la fenomenul de folosire a copiilor ca forță de muncă. Timp de zeci de ani de-alungul secolului XIX și la începutul secolului XX, Brazilia a fost cel mai mare producător de cafea și a deținut un adevărat monopol în comercializarea acesteia. Totuși, datorită politicii de menținere a prețurilor crescute, au apărut oportunități noi și pentru națiuni precum Columbia, Guatemala, Nicaragua, Indonezia și Vietnam, care acum se află pe locul doi mondial la producția de cafea, după Brazilia. Economia cafelei a rămas coloana vertebrală a econimiei braziliene mult timp după prăbușirea producției de cauciuc și funcționa cu forță de muncă sclavagistă. Brazilia a importat în secolul al XVII lea o jumătate de million de sclavi pentru a acoperi forța de muncă necesară în plantațiile sale de zahăr din nord-est. În secolul al XVIII-lea câmpurile de aur din  Minas Gerais au absorbit încă 1.5 milioane de africani. Și doar în prima jumătate a secolului XIX, Brazilia a importat încă 1.5 milioane de sclavi pentru a acoperi cererea de forță de muncă de pe plantațiile de cafea din sud-est. În secolul XIX mișcările aboliționiste au devenit din ce în ce mai puternice în Europa și Statele Unite, iar în 1850 presiunea britanică a obligat Brazilia să pună capăt tradiției sale de comerț cu sclavi trans-atlantică, veche de 300 de ani. Cele 3 până la 4 milioane de africani care au intrat în Brazilia ca sclavi până în anul 1850, au modelat fundamental compoziția societății braziliene. În 1800 Brazilia deținea cea mai mare populație de sclavi din lume, iar această migrație forțată a creat adevărata cultură africano-americană din Brazilia. Forme de muzică, religie, alimentație și limbă africană s-au încorporat în cultura portugheză și cea a americanilor nativi producând un mozaic cultural, care era un amestec de influențe africane, europene și nativ-americane. Coloniștii europeni au adoptat obiceiurile americanilor nativi și au împrumutat cuvinte din limbile băștinașilor, în timp ce sclavii africani au combinat propriile ritualuri religioase cu cele creștine, formând astfel noile religii afro-braziliene precum Umbanda, Macumba și Candomble. Deși comerțul cu sclavi a fost abolit în 1850, sclavia a rămas legală în Brazilia. Sclavia fusese centrul vieții în Brazilia atât de mult timp încât demontarea acesteia a durat mult mai mult aici decât în orice altă societate din America. Sistemul sclavagist a început să se dezintegreze în 1880 împreună cu apariția unei mișcării aboliționiste vocale, în special în orașe, dar și datorită tendinței sclavilor de a evada de la stăpânii lor, care era din ce în ce mai crescută. Legislația conservatoare, a încercat să lungească procesul timp de zeci de ani, acționând gradual, prin eliberarea copiilor sclavilor în 1871 și emanciparea sclavilor vârstnici după anul 1885. Deja în 1888, problemele de pe plantații și refuzul armatei de a intervenii pentru a opri evadarea sclavilor, adusese sistemul în pragul haosului. Pe 13 mai 1888, Prințesa Isabel, guvernând în locul tatălui său care în acea perioadă se afla în Europa pentru un tratament medical, a decretat sfârșitul sclaviei, prin ceea ce s-a numit “Legea de Aur”.  Proprietarii de sclavi au preferat să accepte abolirea decât să înfrunte anarhia și neliniștile și evadările sclavilor. După 1850, datorită încetării furnizării de noi forțe de muncă sclavagiste și a sistemului sclavagist în continuă dezintegrare, cultivatorii de cafea s-au orientat către emigranții europeni pentru a își acoperi necesarul de forță de muncă. Între 1887 și 1914 un număr de aproximativ 2.7 milioane de imigranți europeni – în general din Italia, Spania și Portugalia – au sosit în sudul și sud-estul Braziliei. Acești emigranți au înlocuit treptat sclavii și forța de muncă de pe plantațiile de cafea. Ei au transformat sudul Braziliei într-o zonă cu o cultură mai urbană și mai europeană, extrem de diferită de fostele regiuni miniere și de plantațiile din Minas Gerais și din nord-est, unde prevala o atmosferă mai relaxată, mai rurală și unde influențele culturii africane asupra populației afro-braziliene au rămas la fel de puternice. Fazendas și rolul lor în dezvoltarea Braziliei Fazendas era numele plantațiilor de cafea care s-au răspândit  pe teritoriul Braziliei între anii 1800 și 1896. Acestea produceau marea majoritate a bunurilor de export pentru comerțul brazilian, dar în același timp au dus la intensificarea sclaviei în Brazilia. Cafeaua a adus o nouă bază centrală în agricultura din sudul Braziliei. În provinciile Rio de Janeiro și mai apoi în São Paulo, moșiile de plantații de cafea altfel spus, fazendas, au început să se răspândească spre interior pe măsură ce se deschideau terenuri noi. Până în 1850, cafeaua reprezenta peste 50% din exporturile Braziliei și mai mult de jumătate din producția mondială de cafea era furnizată de Brazilia. Timp de mulți ani după 1850, datorită profitului în continuă creștere obținut din comerțul de cafea, Brazilia a beneficiat de o considerabilă dezvoltare și prosperitate. Dom Pedro II s-a dovedit a fi un om cult cu obiceiuri din clasa de mijloc, care dorea să domnească peste o națiune liniștită și progresistă, chiar dacă această liniște se baza pe munca sclavilor. În Brazilia s-au construit căi ferate, vapoare cu aburi și telegrafe, toate acestea fiind achitate cu banii poveniți de la recoltele de cafea din fazendas. Comercianții, avocații, clasa de mijloc în general și clasa urbană din orașele în curs de dezvoltare precum Rio de Janeiro și São Paulo, s-au dezvoltat tot cu banii proveniți de la fazendas. În prezent, fazenda este un termen popular folosit pentru orice tip de fermă.