Terminologia legislativă românească este în general una aridă, formulată alambicat și pentru care este cel mai adesea necesară o cunoaștere mai profundă, atât a conceptelor, cât și a practicii pentru a-i înțelege pe deplin sensul și spiritul.

“Încredințarea deseurilor”, o propozitie ambigua, care creează confuzie

Dincolo de ambiguitatea generală a limbii române, trunchierile succesive ale textelor legislative fac aproape imposibil de înțeles situația pentru un cunoscător neavizat, mai ales dacă legiuitorul importă concepte din domenii care până și lui îi sunt străine.

Vom prezenta mai jos câteva situații, bineînțeles, sub rezerva unei opinii avizate, dar neautorizate…

Ordinul Ministrului Mediului nr.149/18 feb. 2019, privind modificarea şi completarea anexei la Ordinul Ministrului Mediului şi gospodăririi apelor nr. 578/2006 pentru aprobarea Metodologiei de calcul al contribuţiilor şi taxelor datorate la Fondul pentru mediu menționează, de exemplu, la art. 21 al.2: “Cantitatea de deşeuri de ambalaje încredinţate spre valorificare prin reciclare se consideră ca fiind greutatea deşeurilor de ambalaje care intră în operaţia de reciclare în care acestea sunt reprelucrate în produse, materiale sau substanţe.”

Conceptul de “încredințarea deseurilor” este de natură să nască eventuale confuzii în mințile contabililor și consilierilor juridici ai operatorilor economici obligați să se supună acestei prevederi. Deși acest concept apare recurent în legislația deșeurilor, de fapt el este definit doar în dreptul familiei (ex: încredințarea minorului) sau în formule mioritice de eludare a liberei concurențe (ex: încredințarea directă a unui contract). În raporturile comerciale sau de gestiune nu există “încredințare” ca formă de transfer total sau parțial al proprietății. Există vânzare, uzufruct și altele. Sau custodie, pază, pază juridică.

Citeste si “Inteligenta artificiala, interactivitatea si recunoasterea vocala vor fi tot mai prezente in vending”

DEX-ul nici nu face nici măcar aluzia de transfer de proprietate. ”Încredințare (Acțiunea de a încredința și rezultatul ei) = lăsare în grija, în seama sau în păstrarea unei persoane de încredere.” La prima vedere ar fi vorba de o custodie către o persoană care poate demonstra în mod subiectiv că poate îndeplini scopul pentru care i s-a oferit custodia. Mai departe, legiuitorul, în zona de mediu, nu ne spune niciodată ce se întâmplă dacă “încredințăm” deșeurile cuiva care ne înșală așteptările. De exemplu, dacă deșeurile noastre nu sunt valorificate/reciclate în anul respectiv sau sunt pur și simplu abandonate la marginea localității, cum se întâmplă câteodată în zonele rurale.

Confuzia ”încredințării” este generată din două direcții:

1. Momentul exonerării de răspundere al generatorului: se întâmplă la momentul predării propriu-zise a deșeului, sau la momentul fabricării noului produs?
2. Încredințarea presupune o tranzacție sau nu?

În privința primului punct autoritățile ”ne ajută” prin diverse referiri în textele legislative complementare, astfel încât să înțelegem că răspunderea generatorului se termină odată cu confirmarea de bună-credință a procesatorului cum că a transformat deșeul în produse refolosibile. Nu și în ”materii sau substanțe” așa cum s-ar întelege din textul citat mai sus, deoarece Legea nr.211/2011 actualizată cu Legea nr.31 din 2019 nu mai recunoaște (în Anexe) de exemplu, regranularea plasticului ca fiind reciclare, deși granula de plastic este materie primă oriunde în lume. Ar trebui remarcat, în spiritul dezechilibrat al legilor mioritice că, de exemplu, dacă generatorul este obligat sa dovedească trasabilitatea deșeului până la obținerea noului produs, nimeni nu obligă valorificatorul să emită documentele înapoi pe lanț, acest lucru putându-se face doar în urma unor contracte comerciale. Practic, în cazul unor raporturi comerciale cu societăți autorizate, dar cu răspundere limitată, chiar dacă un generator își îndeplinește cu bună credință (”încredințează”) obligațiile de mediu și chiar plătește pentru servicii de valorificare, nu este protejat în nici un fel. Sunt exemple nenumărate, chiar și în cazul OTR-urilor în 2015.

Cu privire la cel de-al doilea punct situația este și mai neclară la prima vedere, mai ales că termenul de ”încredințarea deseurilor” apare în context cu termeni precum ”predare” și ”depunere” care sunt activități ce incumbă un sens de gratuitate a obiectului predării/depunerii și, consecutiv, al încredințării. Cum spuneam anterior, din punct de vedere comercial, fiscal, economic în general, nu există ”încredințare”. Chiar legiuitorul însuși solicită cu fermitate evidențe ”în baza documentelor contabile” și ”la valoare justă” pentru luarea în calcul a cantităților de deșeuri de ambalaje valorificate. Interpretarea conform căreia deșeurile ar fi fără valoare este eronată din mai multe puncte de vedere, dar cel mai simplu exemplu poate fi dat în cazul vandalismului/furtului deșeurilor. Acest fenomen afectează unii generatori (ex. magazine) care nu au putut constitui valoarea prejudiciului pentru că deșeurile nu aveau valoare contabilă. Mai mult, același legiuitor solicită, sub sancțiunea nerecunoașterii valorificării, un raport comercial de prestare de servicii pentru valorificare.

La voia întâmplării

Un alt aspect demn de o dezbatere juridică, pe care legiuitorul l-a cam lasat la voia întâmplării, ar fi următorul: cum poate generatorul să răspundă pentru valorificarea unor deșeuri al căror proprietar nu mai este? În raporturile cu diverși colectori/salubriști, în practică se întâlnesc două tipri de raporturi comerciale: contractul de vânzare-cumpărare a deșeului și contractul de prestări servicii de colectare în vederea valorificării/eliminării. În ambele situații deșeul pleacă din gestiunea generatorului și trece în gestiunea colectorului/valorificatorului unde nu poate fi identificat. Inventarul se face doar cantitativ, nu și pe proveniența mărfurilor. În ambele situații avem de-a face cu o încredințare.

Concluzie

Putem concluziona că legiuitorul nu este interesat neapărat de modul cum înțelege generatorul să își valorifice deșeul, atîta timp cât are încredere că partenerii vor respecta legea și vor trimite acest deșeu către valorificare/eliminare. Interesul statului se trezește când generatorul nu mai vrea să plătească taxe și are intenția de a recicla. Și atunci impune anumite restricții.

Hexa Concept S.R.L. furnizeaza consultanță în vederea identificării, raportării și reciclării deșeurilor pentru importatori și producători de pe tot teritoriul României. Mai multe detalii pe www.6-concept.ro.

de Laurențiu Neacșu

Afla mai multe despre “Catalogul Naţional Online al Firmelor de Vending din România”.